Repara asta!

I-am spus inainte sa plece doar :'Repara asta!'. I-am urlat in ureche,dar degeaba.
 Ma auzeam pe mine si cioburile ce se asterneau pe podea. 
Usa pe care plecase intredeschisa si pasul sau grabit,nici urma de tristete...doar urme de orgoliu.
Era totul atat de ireal,umbre si zambete reci umpleau aerul si razele soarelui imi pareau din ce in ce mai cenusii. Nu ramasese decat un joc de sunete si culori din care nu puteai distinge decat dezamagire...durere.
 Nimic nu ramasese neacoperit de ceata. Inca mai simt gustul lacrimilor mele,atat de sarat! Nu intelegeam ,credeam ca e o greseala.Speram ca nu sunt eu aceea care trebuie sa-si poarte sufletul facut bucati,ca nu sunt eu aceea care trebuia sa piarda. 
Cuvintele acelea ce le auzeam in ecou au distrus iubirea. Inca mi le amintesc,chiar si timpul care curgea atat de incet,aerul greu,camera goala,rana adanca si soarele ce-mi mangaia fata.
M-am trezit dimineata si soarele-mi scalda parul intr-o mare de lumina si caldura,menite parca sa-mi umple golul din privire si din suflet. Nu stiam cum sa repar eu asta. Nu eu trebuia sa fac asta ....

Nu stiam cum poate traii cineva cu o asemenea tristete.Dar am crezut ca dezamagirea se vindeca...

 Am supravietuit pentru ca am avut credinta...