S-au pierdut odata doi ...

   
      S-au pierdut odata doi...
 Era o banca si doi oameni.
Simteau ca-si apartin,dar uneori uitau. Taceau. Plecau.Se intorceau. Caci ei stiau ca nu sunt potriviti,dar se iubeau.
Uitau.Raneau. Credeau in jumatatile de speranta pe care rareori le desparteau. 
Aveau speranta lor. Magia tineretilor.
Dar nu stiau,ca nu pot controla durerea,dorul,focul.
Si intr-o zi,lumea se rupse in doua.
Iubirea sa ascunse intr-un cufar. Si intre cei doi oameni aparura niste munti de furie si ura ,de dor si de furtuna. 
Dar se iubeau ...
 Vorbeau,dar nu se mai auzeau...
Se urau,dar se iubeau. Caci erau doi oameni blanzi sperau tot la iertare,la a tine aprinsa o ultima valvataie.
Dar negura,se asternea in cale,ei se speriau,fugeau. Se intorceau...
Si tot sperau,caci se iubeau,dar se raneau.
Si rani aveau,adanci cat marea,dar inimile uneori, isi auzeau chemarea.
Vantul batea mereu navalnic , ii facea sa fuga,sa se-ascunda...
Dar frica, ura si alte bube,cu iubire sa se-astupe,caci ei faceau intre lume punte.
Tot se iubeau,se-apropiau,dar mai plecau,ura, foc si piatra tare ,le punea rabdarea la-ncercare...
Dar se-ntorceau ,se mai raneau. 
Renuntau. Si asteptau ca viscolu' din inima sa se opreasca,sa fuga unul la altul sa se-ncalzeasca,sa se iubeasca,sa uite si sa ierte.
Speranta apunea cu soarele,dar la amintiri isi pusera zabrele,sa nu mai curga timpul,sa nu-si mai vada chipul.
 Caci se urau,dar se iubeau.


  Dragostea te rascoleste,dar lasa cheia sa deschida lacatul pentru care este ...