Dincolo de bine, dincoace de rau, despre iubire.

 Ma intreb de multe ori daca suntem ostili panzei care ne acopera nemarginit viata atunci cand suntem indragostiti.
 Iubim. Credem. Suntem devotati.
Stim ca facem sacrificii enorme pentru cealalta persoana,care este doar un strain. Ne pozitionam orgoliul pe un plan secund si pornim spre a-i calauzii pasii celuilalt.
In fond ce ne mai pasa?
Oare pentru ca ajungem sa ne umplem golurile sufletesti,locul gol din pat sau scaunul in plus din bucatarie acceptam sa fim dedicati celuilalt?
Sa fie oare prostie sau recunostinta noastra pentru tot ce se schimba?
Apartenenta acelui duo,care nu-ti garanteaza durabilitatea ,ne pune oare in locul cainelui care isi urmeaza stapanul la orice pas ,crezand ca va urma si mangaierea?
Realizam. Suntem prosti,prosti de tot. Dar ne place.
Ii oferim strainului tot ce e al nostru crezand ca el va ramane.
Uneori ramane,alteori dispare. Nu pleaca,dispare. Nu e ca si cum si-ar lua adio,e ca si cum tu ai fi partea din pereche ce a inteles gresit.,ce a facut prea mult pentru omul ce-ti ocupa scaunul in plus , partea goala din pat si golurile sufletesti!
Suntem nevoiti sa riscam,poate ca adrenalina sau asteptarea continua de care te-ai scarbit,ca de mucegai,te fac sa inaintezi sa pariezi totul la un joc de carti sau sa-ti vinzi sufletul la ruleta de noroc a destinului.
Cred ca asta e,vrei sa fentezi nenorocitul asta de destin!
Cand se rupe panza,te trezesti din hipnoza si inaintezi pe intuneric,iti amintesti ca ai uitat ca trebuie sa arunci si cu zarul.
Si o iei de la capat. Iti simti pulsul si auzi rasul unui covalescent,care stii sigur ca esti tu cel ce-ai fost.
Apoi,esti acoperit iar de panza ... uneori se mai gaseste si cheia potrivita pentru lacat sau panza potrivita pentru ochi.
 Suntem prosti.
Curajosi.
Si iubim.